Zgomotul îl aude de obicei altcineva. Cel care scrâșnește din dinți doarme liniștit, iar dimineața se miră că îl dor fălcile și că o coroană pusă acum doi ani are un colț lipsă. Cam așa ajunge bruxismul în discuția dintre pacient, medic și tehnician, pe ocolite și de regulă după ce ceva s-a rupt deja.
Bruxismul împinge alegerea spre materiale monolitice, dintr-o singură bucată, care rezistă la oboseală: zirconiul de înaltă rezistență în primul rând, apoi lucrările cu suprafața de mușcătură din metal. Ceramica stratificată și zirconiul foarte translucid devin riscante pe dinții laterali. La fel de mult contează grosimea lucrării, lustruirea, ocluzia și gutiera purtată noaptea.
Ce face bruxismul cu o lucrare protetică
Bruxismul supune o lucrare protetică la forțe mai mari și mult mai îndelungate decât mestecatul, iar materialul cedează prin oboseală, nu dintr-o singură lovitură. Așa se explică de ce o coroană care ar ține douăzeci de ani la un om obișnuit poate ceda în trei la cineva care strânge din dinți noapte de noapte.
Termenul acoperă două obiceiuri diferite. Unul e scrâșnitul, adică frecarea dinților unii de alții, cu mișcări laterale. Celălalt e încleștarea, când maxilarele stau strânse fără nicio mișcare, uneori minute în șir, ziua la birou sau noaptea în somn.
Un grup internațional de specialiști coordonat de Frank Lobbezoo a propus în 2018, într-un consens publicat în Journal of Oral Rehabilitation, ca bruxismul să fie privit ca un comportament al mușchilor masticatori și nu ca o boală în sine. Schimbarea de etichetă nu îl face mai blând cu ceramica. Îl face doar mai greu de „tratat”, fiindcă un obicei nu se vindecă, se ține sub control.
Fenomenul nu e deloc rar. O analiză sistematică semnată de Daniele Manfredini și colegii săi, publicată în 2013 în Journal of Orofacial Pain, a găsit bruxism de somn frecvent la 12,8% dintre adulți, cu o marjă de plus sau minus 3,1 puncte procentuale. Pentru forma de zi, aceeași analiză citează valori între 22,1% și 31%. Autorii avertizează că cifrele vin mai ales din chestionare, deci din ce bănuiesc oamenii despre ei înșiși.
Cât de tare strânge un om în somn s-a măsurat rar, pentru că e greu de măsurat. Trei cercetători japonezi, Nishigawa, Bando și Nakano, au reușit asta în 2001, pe zece voluntari care au dormit acasă cu senzori montați pe gutiere, iar rezultatele au apărut în aceeași revistă, Journal of Oral Rehabilitation. Un episod de bruxism a avut în medie 22,5 kgf, adică apăsarea a peste 22 de kilograme, și a durat 7,1 secunde. Vârfurile individuale au urcat până la 81,2 kgf, iar la unii participanți forța din somn a depășit-o pe cea maximă pe care o puteau produce voluntar ziua.
Pune cifrele astea lângă mestecatul obișnuit, unde dinții se ating scurt, cu mâncarea între ei pe post de pernă, și diferența devine limpede. În somn lipsește și frâna reflexă care ne face ziua să slăbim strânsoarea când dăm de un sâmbure.
Mai e direcția. Scrâșnitul împinge lateral, iar ceramica dentară suportă bine apăsarea verticală și mult mai prost întinderea și forfecarea. Un material ales doar după cifra de rezistență din catalog poate să dezamăgească tocmai din cauza asta.
De ce se ciobesc și se rup lucrările la cei care scrâșnesc din dinți
Lucrările cedează la pacienții cu bruxism mai ales prin ciobirea ceramicii de placare, apoi prin fisuri pornite din zonele subțiri și prin decimentări repetate. Ruptura completă a scheletului este mai rară și apare de obicei la punți, în dreptul conectorilor prea subțiri.
Cifrele sunt destul de clare. O metaanaliză coordonată de Vidal și publicată în 2025 în Journal of Prosthodontics a adunat șase studii pe lucrări cu sprijin pe implanturi. Ceramica s-a fracturat la 32,26% dintre coroanele pacienților cu bruxism, adică la 303 din 939, față de 15,51% la cei fără bruxism. Riscul calculat de autori a fost de 4,36 ori mai mare.
Mecanismul seamănă cu ciupitura din parbriz. O vreme nu se întâmplă nimic, apoi, după câteva ierni și câteva gropi, fisura traversează tot geamul. Ceramica are din fabricație defecte microscopice, iar fiecare episod de strâns le mai lungește puțin, mai ales în mediul umed al gurii. De aceea o lucrare poate ceda într-o dimineață, la o felie de pâine moale, fără nicio legătură aparentă cu ce mânca omul atunci.
Ciobirea are și ea o explicație simplă. La lucrările stratificate, peste un miez rezistent din metal sau zirconiu se aplică manual o ceramică de placare, frumoasă și translucidă, dar de câteva ori mai slabă decât miezul. Stratul acela stă exact acolo unde lovește bruxismul, pe cuspizi, adică pe ridicăturile măselelor, și pe marginile tăioase ale dinților din față. Când sare, miezul rămâne întreg, dar pacientul simte cu limba un colț aspru și vede o pată mată.
Decimentarea, adică dezlipirea lucrării de pe dinte, e semnalul pe care mulți îl ignoră. O coroană care se dezlipește a doua oară în același an nu are neapărat o problemă de ciment. De multe ori are o problemă de forțe laterale care o basculează, puțin câte puțin, până cedează lipitura.
Zirconiul monolitic, prima opțiune la pacientul cu bruxism
Zirconiul monolitic de înaltă rezistență este materialul recomandat cel mai des la pacienții cu bruxism, pentru că e frezat dintr-o singură bucată și nu are strat de placare care să se ciobească. Condiția este să fie vorba de zirconiul potrivit, fiindcă sub același nume circulă materiale cu rezistențe foarte diferite.
Zirconiul dentar este, de fapt, dioxid de zirconiu stabilizat cu oxid de ytriu, iar diferența o face tocmai cantitatea de ytriu, notată 3Y, 4Y sau 5Y. Varianta 3Y este cea clasică, mai opacă, cu o rezistență la încovoiere care trece de regulă de 1.000 de megapascali (MPa) în testele de laborator. Variantele 5Y arată mai bine, lasă lumina să treacă aproape ca un dinte natural, dar ajung cam la jumătate din rezistența aceea.
Motivul ține de structura cristalină. Zirconiul 3Y are o proprietate aproape ciudată pentru o ceramică: când o fisură încearcă să avanseze, cristalele din jurul ei își schimbă forma, se umflă puțin și o strâng la loc. Variantele foarte translucide pierd o bună parte din mecanismul ăsta de autoapărare. Pentru un incisiv la un pacient liniștit nu contează, pentru un molar la cineva care scrâșnește contează mult.
Discurile multistrat complică puțin lucrurile. Multe dintre ele au un gradient, cu zirconiu rezistent spre colet, adică spre gingie, și zirconiu translucid spre vârf, ca să imite dintele natural. Asta înseamnă că partea cea mai slabă a coroanei ajunge tocmai pe suprafața de mușcătură. Un tehnician atent poziționează lucrarea mai jos în disc atunci când știe că are de-a face cu bruxism, cu prețul unui vârf ceva mai puțin transparent.
Datele clinice sunt încurajatoare, cu rezerva că studiile sunt mici. O echipă de la Universitatea din Tel Aviv, cu Hadas Heller prim autor, a publicat în 2022, în revista Materials, o comparație între 331 de restaurări monolitice din zirconiu la pacienți cu bruxism și 306 la pacienți fără. După aproape cinci ani de urmărire, rata de supraviețuire a fost de 99,2% în primul grup și de 100% în al doilea, fără diferență semnificativă statistic. Ciobirile au fost însă vizibil mai dese la bruxomani acolo unde zirconiul fusese placat cu ceramică pe partea vizibilă.
Reversul e că zirconiul nu amortizează nimic. Dacă lucrarea nu cedează, forța merge mai departe, în rădăcina dintelui, în implant, în dintele de vizavi sau în articulație. În același studiu, cele trei eșecuri din grupul cu bruxism au fost dinți stâlpi rupți sub coroană, la doi pacienți care nu purtau gutieră. Materialul a rezistat, dintele de sub el nu.
Metalo-ceramica și metalul, soluția veche care încă ține
Lucrările pe schelet metalic rămân o alegere sigură la bruxism, mai ales când suprafața de mușcătură este lăsată în metal sau când ceramica acoperă doar fața vizibilă a dintelui. Metalul are un avantaj pe care nicio ceramică nu îl are: se deformează puțin înainte să cedeze, în loc să crape brusc.
Bunicii noștri cu coroane de aur pe măsele aveau, fără să știe, una dintre cele mai potrivite soluții pentru cineva care strânge din dinți. Aliajele de aur se uzează într-un ritm apropiat de al smalțului și nu rod dintele de vizavi. Astăzi aurul a ieșit din uz mai ales din motive de preț și de estetică. Locul lui a fost luat de aliajele de cobalt-crom, turnate, frezate sau sinterizate laser.
Metalo-ceramica, adică ceramică arsă peste un schelet metalic, se folosește din anii 1960 și are în spate cea mai lungă urmărire clinică dintre lucrările fixe. La un pacient cu bruxism, ea se ciobește la fel ca orice lucrare stratificată. Diferența e că tehnicianul poate desena scheletul astfel încât cuspizii care lucrează să rămână din metal, iar ceramica să îmbrace doar ce se vede când omul zâmbește.
Pe ultimii molari, unde spațiul e mic și nimeni nu se uită, o coroană integral metalică e încă o soluție cinstită. Cere mai puțină șlefuire decât orice ceramică și iartă o ocluzie imperfectă. Nu e frumoasă, dar nici nu trebuie să fie.
Minusurile sunt cunoscute. Când gingia se retrage, la colet apare o margine cenușie, iar dintele arată mai opac decât vecinii lui. Unii pacienți nu mai vor, pur și simplu, metal în gură.
Mi se pare totuși că metalo-ceramica e respinsă azi prea ușor, din reflex. La un bărbat de cincizeci de ani cu mușchi maseteri cât nuca și dinți tociți pe jumătate, estetica molarului doi e ultima grijă.
Disilicatul de litiu și ceramica stratificată, frumoase și pretențioase
Disilicatul de litiu și ceramicile stratificate sunt alegerile cele mai riscante la un pacient cu bruxism activ, mai ales pe molari și în punți. Rămân posibile pe dinții din față, în variantă monolitică, lipite adeziv și protejate cu gutieră, dar cu un risc asumat de ambele părți.
Disilicatul de litiu, cunoscut multora sub numele comercial E.max, al producătorului Ivoclar, are o rezistență la încovoiere de câteva sute de MPa, bine sub cea a zirconiului 3Y. Compensează prin felul în care se lipește de dinte. Cimentarea adezivă îl face să lucreze împreună cu smalțul de dedesubt, ca un parchet lipit bine pe șapă. Problema apare când dedesubt nu mai e smalț, ci dentină tocită, cum se întâmplă des tocmai la cei cu bruxism vechi.
Mai e chestiunea grosimii. Ceramica vitroasă are nevoie de spațiu, în jur de un milimetru, un milimetru și jumătate pe suprafața de mușcătură, în funcție de felul cimentării. Un dinte deja scurtat de uzură nu oferă spațiul ăsta decât dacă medicul mai șlefuiește din el sau înalță ocluzia pe toată arcada. Zirconiul monolitic se mulțumește cu mai puțin, și ăsta e un argument greu când fiecare zecime de milimetru de dinte contează.
Fațetele sunt un capitol sensibil. Sunt subțiri, stau pe marginea incizală, adică exact pe traseul scrâșnitului, și mulți pacienți le cer fără să pomenească de bruxism. Un medic prudent nu le refuză neapărat, dar schimbă planul. Păstrează cât mai mult smalț, evită marginile lungi nesprijinite, reglează ghidajul și condiționează lucrarea de purtarea gutierei.
Pentru cine vrea și rezistență, și un zâmbet care să nu arate a faianță, compromisul obișnuit este microplacarea. Coroana rămâne din zirconiu monolitic pe toate suprafețele care lucrează, iar tehnicianul adaugă un strat fin de ceramică doar pe fața dinspre buze. Dacă stratul acela se ciobește vreodată, funcția rămâne neatinsă și de cele mai multe ori ajunge o lustruire.
Compozitele și PMMA-ul, materialele care se sacrifică
Materialele pe bază de rășină se uzează mai repede decât ceramica, iar la bruxism tocmai asta le face utile, fiindcă preiau ele uzura și cruță dinții antagoniști, implanturile și articulația. Se folosesc mai ales ca lucrări provizorii de lungă durată și ca etapă de probă în reabilitările mari.
PMMA-ul frezat (polimetilmetacrilat, un polimer acrilic dens) este materialul obișnuit pentru provizorii. La un pacient cu bruxism, provizoriul devine un instrument de diagnostic. După trei sau patru luni de purtat, suprafața lui arată ca o hartă, cu zone lucioase acolo unde dinții au frecat cel mai mult. Tehnicianul vede unde trebuie întărită lucrarea finală și unde trebuie aplatizat un cuspid.
Compozitele hibride cu umplutură ceramică stau undeva la mijloc. Sunt mai elastice decât ceramica și se repară direct în gură, iar dintele de vizavi nu are de suferit. La cineva care scrâșnește serios se uzează însă vizibil în câțiva ani și își pierd luciul. Le văd potrivite la pacientul care acceptă din start ideea de întreținere, cam cum accepți că la o mașină se schimbă plăcuțele de frână.
Polimerii de înaltă performanță, de tip PEEK (polieter-eter-cetonă), sunt folosiți ca schelet în unele lucrări pe implanturi, cu argumentul că amortizează șocul. Argumentul are logică, dar urmărirea clinică pe termen lung e încă săracă față de cea a titanului și a zirconiului. Aș trata promisiunea cu interes și cu o doză de răbdare.
Puse una lângă alta, opțiunile arată cam așa.
| Material | Cum se poartă la bruxism | Unde se potrivește | Punctul slab |
|---|---|---|---|
| Zirconiu monolitic 3Y | Rezistă foarte bine, fără ciobiri | Molari, punți, lucrări pe implanturi | Rigid, trimite forța mai departe; mai opac |
| Zirconiu translucid 5Y | Rezistență medie | Dinți frontali, coroane unitare | Riscant pe molari și în punți |
| Metalo-ceramică sau metal | Scheletul rezistă, ceramica se poate ciobi | Zone laterale, spațiu mic, ocluzal metalic | Estetica, marginea gri la colet |
| Disilicat de litiu monolitic | Acceptabil cu lipire adezivă și gutieră | Dinți frontali, fațete, inlay-uri | Cere grosime și smalț sănătos |
| Ceramică stratificată | Ciobiri frecvente | Doar pe fața vizibilă, ca microplacare | Stratul de placare |
| Compozit și PMMA | Se uzează, dar protejează restul | Provizorii lungi, etapă de probă | Durată scurtă, pierderea luciului |
Ce pățesc dinții antagoniști, cei de vizavi de lucrare
Dinții antagoniști se uzează în funcție de cât de netedă este suprafața lucrării, nu de cât de dur este materialul din care e făcută. Zirconiul bine lustruit este blând cu smalțul, în timp ce același zirconiu rămas aspru după o ajustare făcută în grabă îl roade ca un șmirghel fin.
Multă lume crede invers, și intuiția e de înțeles. Un material de câteva ori mai dur decât smalțul ar trebui să îl mănânce. O analiză sistematică a 25 de studii de laborator, publicată în Journal of Esthetic and Restorative Dentistry, a găsit însă că zirconiul monolitic lustruit uzează smalțul mai puțin decât cel glazurat, iar uzura rămâne sub cea produsă de ceramica feldspatică clasică. Explicația e că glazura, un strat sticlos subțire, se duce repede la un pacient cu bruxism și lasă în urmă o suprafață rugoasă.
De aici vine o regulă practică pe care tehnicienii o repetă și medicii o mai uită. Orice retuș făcut cu freza în cabinet trebuie urmat de lustruire în trepte, cu gume dedicate zirconiului, până la luciu de oglindă. Două minute în plus pe scaun pot însemna ani de smalț păstrat pe dintele opus. La bruxism, mulți preferă să livreze suprafața de mușcătură doar lustruită, fără glazură.
Contează și ce se află vizavi. Zirconiu pe zirconiu merge bine, nu se uzează niciunul. Zirconiu pe o plombă veche de compozit sau pe dinții acrilici ai unei proteze înseamnă că partea moale va pierde, și destul de repede. Un plan bun se uită la amândouă arcadele, nu se oprește la dintele care trebuie refăcut.
Lucrările pe implanturi cer și mai multă prudență
La lucrările pe implanturi, bruxismul cântărește mai greu decât la cele pe dinți naturali, pentru că implantul nu are ligament și nu amortizează nimic. Aici materialul se alege la pachet cu numărul de implanturi, cu tipul de fixare și cu forma suprafeței de mușcătură.
Un dinte natural stă în os prins într-o rețea de fibre, ligamentul parodontal, care cedează câteva zeci de microni când mușcăm. Tot acolo sunt receptorii care ne spun că am dat de ceva tare. Implantul e sudat de os, așa că nu se mișcă și nu simte. Pacientul cu implanturi strânge mai tare tocmai pentru că nu primește semnalul de oprire.
Din motivul ăsta, la bruxism se preferă lucrările înșurubate în locul celor cimentate. Întrebarea realistă este când va trebui scoasă lucrarea, nu dacă. Un șurub slăbit e un avertisment ieftin, pe care medicul îl rezolvă într-un sfert de oră. O lucrare cimentată care s-a ciobit trebuie de multe ori tăiată.
La arcadele complete, combinația întâlnită cel mai des este o structură de titan peste care vine zirconiu monolitic, cu ceramică doar pe gingia artificială și, eventual, pe fața dinților din zona zâmbetului. Varianta cu dinți de compozit pe bară de titan e mai iertătoare cu implanturile și mai ușor de reparat, dar se uzează. Nu cred că una e superioară celeilalte în general. Depinde ce are pacientul pe arcada opusă și cât de dispus e să vină la control.
Restul ține de proiectare. Mai multe implanturi împart mai bine sarcina, iar extensiile lungi în consolă, în spatele ultimului implant, sunt de evitat. Suprafețele de mușcătură se fac mai înguste și cuspizii mai plați, ca forțele să cadă cât mai aproape de axul implantului.
Forma lucrării contează cât materialul
Același material poate ține zece ani sau zece luni, în funcție de grosime, de secțiunea conectorilor și de felul în care se ating dinții între ei. La bruxism, tehnicianul lucrează cu margini de siguranță mai mari decât minimul trecut în fișa producătorului.
Conectorii punților sunt exemplul clasic. Rezistența unei grinzi crește mult mai repede cu înălțimea decât cu lățimea, lucru pe care îl știe orice dulgher care pune o scândură pe cant. Un conector cu un milimetru mai înalt poate face diferența dintre o punte care rezistă și una care se rupe exact între doi stâlpi. Programele de design CAD, în care lucrarea e modelată pe calculator înainte de frezare, arată secțiunea în milimetri pătrați, iar la bruxism cifra aceea se alege generos.
Apoi e relieful. Cuspizii înalți și ascuțiți arată spectaculos pe model și se comportă prost la scrâșnit, pentru că oferă forțelor laterale de ce să se agațe. La un pacient cu bruxism, relieful se face mai șters, cu pante blânde, iar contactele se distribuie pe cât mai mulți dinți. În mișcările laterale, ideal ar fi să conducă doar caninii, cât timp sunt sănătoși.
Fluxul digital ajută aici mai mult decât pare. Softul colorează harta grosimilor, așa că o zonă de 0,4 milimetri sare în ochi înainte de frezare, nu după. Articulatorul virtual simulează mișcările mandibulei și arată unde freacă lucrarea. Iar scanarea păstrează fațetele de uzură ale dinților vecini, care îi spun tehnicianului în ce direcție scrâșnește omul.
Un ultim lucru ține de cabinet. Retușurile ocluzale subțiază lucrarea fără ca medicul să știe exact cât a mai rămas. O coroană gândită la un milimetru poate ajunge la 0,6 după trei ajustări. Un compas de grosime, folosit înainte de cimentare, lămurește situația în zece secunde.
Gutiera de noapte, asigurarea lucrării
Gutiera nu oprește bruxismul, dar mută uzura de pe lucrare pe o placă de rășină ieftină și ușor de înlocuit. Pentru un pacient care scrâșnește din dinți, ea face parte din tratamentul protetic și se comandă odată cu lucrarea.
Varianta folosită de obicei este gutiera ocluzală rigidă din acrilat, făcută pe arcada superioară sau inferioară după ce lucrarea finală e în gură. Cele moi, de tip sport, nu sunt o idee bună, pentru că unii oameni ajung să le mestece și strâng și mai tare. Dacă lucrarea se schimbă, se reface și gutiera. Altfel nu se mai potrivește și ajunge în sertar.
Sertarul e, de fapt, marea problemă. Mulți pacienți poartă gutiera două luni, apoi o uită într-o călătorie și nu o mai reiau. Cine a ținut în mână una purtată conștiincios un an de un bruxoman serios înțelege de ce contează: e plină de șanțuri lucioase, uneori și de găuri. Toată uzura aceea ar fi fost în ceramică sau în smalț.
Pentru strânsul de peste zi, gutiera ajută mai puțin, fiindcă nimeni nu o poartă la serviciu. Acolo merge mai bine conștientizarea. Un bilețel lipit pe monitor sau o alarmă discretă pe telefon, orice îți amintește să verifici dacă dinții se ating. În repaus n-ar trebui să se atingă deloc.
Controalele la șase luni închid cercul. Medicul verifică fațetele de uzură, relustruiește ce s-a matuit, strânge șuruburile lucrărilor pe implanturi și citește gutiera ca pe un jurnal.
Ce trebuie să știe laboratorul și ce are de făcut pacientul
Laboratorul poate alege corect materialul doar dacă știe că pacientul are bruxism, iar informația asta lipsește surprinzător de des din fișa de comandă. Pacientul, la rândul lui, ajută cel mai mult spunând de la prima vizită că strânge din dinți sau că i s-au mai rupt lucrări.
O comandă bună pentru un astfel de caz spune dacă bruxismul e de zi sau de noapte și ce se află pe arcada opusă, fie că e vorba de dinți naturali, de ceramică veche sau de o proteză. Mai spune cât spațiu a rămas după șlefuire și dacă pacientul va purta gutieră. Câteva fotografii cu fațetele de uzură fac mai mult decât un paragraf de explicații.
Dacă lucrarea veche s-a rupt, ajută să ajungă și ea la laborator, măcar în fotografii. Locul rupturii spune de unde a venit forța. Reflexul e să ceri o lucrare mai groasă, dar grosimea în plus nu repară o ocluzie care împinge lateral.
3DentaSoft este un laborator dentar digital care lucrează în flux CAD/CAM pentru cabinete stomatologice din toată țara, cu sedii în București și Timișoara. Într-un flux de felul ăsta, observațiile despre bruxism călătoresc odată cu fișierul de scanare, iar materialul se stabilește înainte de frezare, nu după prima ciobitură.
Unele cazuri se lămuresc totuși mai bine față în față, cu scanările pe ecran. Medicii din vestul țării care preferă varianta asta găsesc detalii despre sediul din Timișoara pe site-ul laboratorului. Pentru ceilalți, un telefon dat tehnicianului înainte de comandă valorează de multe ori cât o lucrare refăcută.
Pentru pacient, lucrurile sunt mai simple decât par. Spune-i medicului dacă te trezești cu maxilarele obosite sau dacă partenerul te aude noaptea, și amintește-i de coroana care s-a mai ciobit o dată. Întreabă din ce material va fi lucrarea și de ce, apoi poartă gutiera.
Niciun material nu e garantat la bruxism. Unul ales cu toate informațiile pe masă are însă șanse mult mai bune să îmbătrânească odată cu tine.
Întrebări frecvente despre bruxism și lucrările dentare
Cum îmi dau seama că am bruxism dacă nu mă aude nimeni noaptea?
Semnele cele mai obișnuite sunt oboseala sau durerea din mușchii obrajilor dimineața, durerile de cap la tâmple și dinții care par mai scurți sau mai plați decât acum câțiva ani. Medicul mai poate observa o linie albă pe interiorul obrajilor, marginea limbii amprentată de dinți și fațete lucioase de uzură. Diagnosticul sigur se pune prin înregistrarea somnului, dar în practică se pleacă aproape mereu de la semnele clinice.
Pot să îmi pun fațete dacă scrâșnesc din dinți?
Se poate, cu condiții. Medicul va căuta să păstreze smalțul, va evita fațetele foarte lungi și va cere purtarea gutierei în fiecare noapte. La un bruxism sever, cu dinți deja scurtați, coroanele din zirconiu cu microplacare sunt de multe ori o alegere mai sigură decât fațetele.
Cât ține o coroană de zirconiu la un pacient cu bruxism?
Nimeni nu poate promite un număr de ani. În studiul publicat în 2022 în revista Materials, restaurările monolitice din zirconiu au avut o rată de supraviețuire de 99,2% după aproape cinci ani la pacienți cu bruxism. Durata reală depinde de grosimea lucrării, de ocluzie, de gutieră și de controalele periodice.
O lucrare ciobită se repară sau trebuie refăcută?
Depinde de cât s-a pierdut. O ciobitură mică în ceramica de placare se poate netezi și lustrui, iar una medie se poate completa cu compozit, cu rezultate estetice acceptabile pentru o vreme. Dacă s-a fracturat scheletul sau ciobitura afectează contactul cu dintele vecin, lucrarea se reface. La bruxism, refacerea în același material și cu aceeași formă duce de obicei la același rezultat.
Dispare bruxismul după ce îmi refac dinții?
Nu. Lucrarea protetică repară urmările, nu cauza, care ține de somn, de stres, de unele medicamente și de factori încă neclarificați complet. Unii pacienți strâng chiar mai tare pe lucrările noi, mai ales pe implanturi. De aceea gutiera și controalele rămân necesare pe termen nelimitat.
Contează dacă strâng din dinți ziua și nu noaptea?
Contează, pentru că forțele sunt diferite. Încleștarea de zi este mai degrabă statică, apasă vertical și produce mai puțină uzură vizibilă, dar poate duce la fisuri și la dureri musculare. Scrâșnitul nocturn adaugă mișcarea laterală, cea mai dăunătoare pentru ceramică. Materialul se alege la fel de prudent în ambele situații, dar măsurile de protecție diferă.
Este mai scumpă o lucrare gândită pentru bruxism?
Materialul în sine nu costă neapărat mai mult, zirconiul monolitic fiind adesea mai simplu de realizat decât o lucrare stratificată. Costurile suplimentare vin din gutieră, din provizoriile purtate mai mult timp și din controalele mai dese. Puse lângă prețul unei lucrări refăcute după doi ani, sunt de regulă partea ieftină a poveștii.
Ce fac dacă nu suport gutiera?
Primele nopți sunt incomode pentru aproape toată lumea, iar senzația trece de obicei în câteva săptămâni. Dacă nu trece, medicul poate subția gutiera, o poate muta pe cealaltă arcadă sau îi poate regla contactele. La cazurile severe se discută uneori și injectarea de toxină botulinică în mușchii maseteri, care scade forța de strângere pentru câteva luni. E o decizie medicală separată și nu înlocuiește protecția lucrării.
Trebuie schimbate lucrările vechi dacă aflu abia acum că am bruxism?
Nu automat. O lucrare care stă bine, nu e ciobită și nu s-a dezlipit poate rămâne pe loc, cu o gutieră făcută peste ea și cu suprafața relustruită acolo unde s-a matuit. Se înlocuiește ce dă semne de oboseală, adică fisuri, ciobiri repetate sau decimentări. Când vine vremea refacerii, noua lucrare se proiectează de la început cu bruxismul în minte.
