Reciclarea cartonului pare, la prima vedere, ceva foarte simplu. Ai o cutie, o goleşti, o aplatizezi cât de cât şi o arunci în containerul albastru. Din momentul ăla, ai impresia că ţi-ai făcut treaba şi că, undeva, ea se transformă cuminte în altă cutie. Doar că, atunci când intrăm un pic în culise, lucrurile nu mai sunt chiar atât de line.
Cartonul nu arată mereu la fel, nu este folosit la fel şi, mai ales, nu ajunge în aceeaşi stare la reciclator. Unele ambalaje sunt curate, uscate, aproape perfecte. Altele sunt jilave, rupte, pline de grăsime sau lipite de alte materiale. Şi aici începe povestea despre reciclabilitate: nu cât de „carton” pare ceva la prima vedere, ci cât de mult din el mai poate fi folosit, în mod real, într-o fabrică de hârtie.
Cred că fiecare dintre noi a avut măcar o dată momentul acela de blocaj în faţa containerului: ţii o cutie în mână şi te întrebi dacă să o pui la reciclat sau nu. Şi te mai uiţi o dată la ea, poate are pete de ulei, poate e puţin umedă, poate are bandă adezivă peste tot. Răspunsul nu e niciodată doar un „da” sau „nu” clar, pentru că între cele două extreme există o zonă destul de largă de „depinde”.
Ce înseamnă, de fapt, carton reciclabil
Ca să ne fie mai uşor să înţelegem de ce anumite ambalaje „strică” cartonul, merită să ne uităm un pic la ce se întâmplă cu el în fabrică. Cartonul este, în esenţă, un covor de fibre de celuloză. Fibrele acestea vin, fie direct din lemn, fie din altă hârtie şi carton care au mai fost reciclate înainte. Practic, un material care a trecut deja prin vieţi anterioare.
Aceste fibre se leagă între ele cu ajutorul apei, al presiunii şi, uneori, al unor aditivi. Când cartonul ajunge la reciclat, este tocat, amestecat cu apă şi transformat într-o pastă. Din pasta asta se separă cerneala, resturile de plastic, capsele şi alte impurităţi. Apoi fibrele curate sunt presate din nou ca să devină foi noi de hârtie sau carton.
Doar că există o limită. De fiecare dată când trec prin procesul acesta, fibrele se mai scurtează puţin, se mai rup. La început sunt lungi, elastice, rezistente. Cu fiecare ciclu în parte, devin mai fragile. La un moment dat, pur şi simplu nu mai reuşesc să se lege între ele atât de bine şi rezultatul nu mai are suficientă rezistenţă. Atunci, producătorii sunt obligaţi să adauge fibre „virgine”, proaspăt obţinute din lemn, ca să menţină calitatea produsului final.
Aşa ajungem la ideea de reciclabilitate. Pe de o parte, contează cât de uşor poate fi introdus cartonul în fluxul tehnic de reciclare. Pe de altă parte, contează cât material valoros se mai poate obţine efectiv din el. Dacă ambalajul e foarte murdar, foarte amestecat cu alte materiale sau fibrele sunt deja „obosite”, reciclarea rămâne mai mult un concept frumos pe hârtie, nu şi o realitate practică.
Contaminarea cu alimente şi grăsimi: de ce mâncarea „strică” cartonul
Primul mare duşman al cartonului este mâncarea, mai exact grăsimile şi resturile alimentare. Aici intră ambalajele pentru fast-food, cutiile pentru produse de patiserie, dulciurile ambalate atrăgător, tot felul de caserole şi, bineînţeles, mult discutatele cutii de pizza.
Grăsimea pătrunde în fibre, se impregnează în structura cartonului şi îl face foarte greu de curăţat în instalaţiile de reciclare. Linie după linie este gândită să separe fibrele de hârtie de cerneală, adezivi şi particule mici, nu să spele ulei şi sos de roşii. Când fibra este îmbibată cu grăsime, nu se mai comportă ca o celuloză curată, ci mai degrabă ca o cârpă veche murdară de ulei care nu mai iese din ea orice i-ai face.
La asta se adaugă resturile de mâncare propriu-zise: bucăţi de brânză, carne, legume, firimituri, sosuri uscate. Imaginaţi-vă o cadă mare cu pastă de hârtie caldă şi umedă, în care plutesc toate aceste resturi. Devine, fără exagerare, un bufet deschis pentru bacterii şi mucegai. Încep să apară mirosuri neplăcute, risc de fermentaţie, iar în unele cazuri pot apărea chiar probleme pentru oamenii care lucrează acolo.
Ce se întâmplă atunci, în practică? La sortare, ambalajele foarte murdare sunt scoase direct din flux şi trimise la deşeul menajer sau, uneori, la incinerare cu recuperare de energie. Cele cu murdărie moderată mai pot fi folosite parţial, dar porţiunea cea mai pătată se pierde oricum. De aici vine şi recomandarea care poate părea plictisitoare, dar are sens: partea curată a cartonului poate fi reciclată, zona îmbibată cu grăsime nu mai are mare şansă.
Ştiu că, la prima vedere, pare o complicaţie în plus. E un pic enervant să mai stai să tai colţurile pătate, mai ales seara, când eşti obosit şi vrei doar să termini cu gunoiul. Dar diferenţa se vede. Dintr-o cutie mare de carton, dacă îndepărtezi zonele foarte murdare, restul chiar poate ajunge să fie refolosit. Şi dacă ne gândim la câte milioane de ambalaje circulă prin magazine şi case, nu este deloc un detaliu minor.
Umezeala şi mucegaiul: cartonul „stricat” de timp şi depozitare
Un alt factor important care reduce reciclabilitatea cartonului este umezeala. Nu vorbim doar de un strop de ploaie prins pe drum, ci de cutii lăsate afară, udate bine, depozitate în beciuri reci sau pe balcoane neacoperite, unde stau aşa zile sau săptămâni la rând.
Fibrele de carton sunt ca un burete. Absorb apă, se umflă, îşi pierd forma, apoi se lipesc între ele într-o masă neregulată. Când se usucă la loc, nu mai ai un carton clar definit, ci un material şifonat, fragil, care se rupe foarte uşor. Iar dacă umezeala se prelungeşte, apare inevitabil mucegaiul.
Mucegaiul nu este doar o problemă de aspect sau de miros. Sporii şi coloniile fungice degradează fibrele, le slăbesc, iar pentru cei care lucrează cu saci întregi de carton mucegăit poate fi chiar un risc pentru sănătate. Chiar dacă instalaţiile moderne au filtre şi proceduri, un lot întreg de carton mucegăit serios este, de multe ori, respins sau folosit doar parţial.
Partea interesantă este că problema nu apare în fabrică, ci mult mai devreme, la noi. Cutiile lăsate pe balcon, unde plouă din lateral, sacii de carton lăsaţi lângă container în loc să fie puşi în el, magazii neventilate, cu beton rece sub care se adună condens. Toate acestea fac ca, până ajunge la reciclator, o parte bună din material să fie deja compromis, fără să-şi mai poată juca rolul încă o dată.
Cartonul plastifiat, ceruit sau laminat: când „cartonul” nu mai e doar carton
În ultimii ani, ambalajele au devenit tot mai sofisticate. Pentru ca un produs să reziste la grăsime, la apă sau la congelare, producătorii au început să folosească tot mai des carton combinat cu plastic, ceară sau diverse lacuri. Paharele de cafea, de exemplu, au un strat subţire de plastic la interior ca să nu se înmoaie. Cutii pentru produse congelate, caserole pentru mâncare gătită, ambalaje pentru lactate folosesc tot felul de coating-uri greu de văzut cu ochiul liber.
La prima vedere, toate arată ca nişte ambalaje „din carton”, eventual cu un luciu discret. În realitate, sunt materiale compozite: hârtie plus plastic, hârtie plus folie de aluminiu, hârtie plus ceară sau combinaţii între ele. Ca să poţi recicla corect astfel de ambalaje, ai avea nevoie ca fibra de carton să poată fi separată, tehnic şi economic, de celelalte straturi.
Unele instalaţii reuşesc să facă această separare, dar nu este o regulă valabilă peste tot. În plus, energia, apa şi costurile necesare pentru astfel de procese sunt mai mari. Dacă volumul de deşeu este mic sau vine foarte amestecat, pur şi simplu nu merită efortul. Aşa se face că multe dintre aceste ambalaje intră în categoria „dificil de reciclat” sau chiar „nereciclabil din punct de vedere economic”, chiar dacă, teoretic, o parte din fibre ar putea fi recuperate.
De fiecare dată când cartonul este combinat cu o substanţă care nu se dizolvă uşor în apă şi nu poate fi filtrată eficient, reciclabilitatea lui scade brusc. Nu pentru că materialul ar fi intrinsec „rău”, ci pentru că procesul de recuperare devine complicat, iar fabrica de reciclare nu este un laborator de cercetare, ci un loc care trebuie să funcţioneze zi de zi cu costuri rezonabile.
Adezivi, benzi adezive, etichete şi capse
Un alt capitol, mai puţin spectaculos, dar foarte important în viaţa reală, îl reprezintă adezivii şi accesoriile de ambalare. Dacă te uiţi la o cutie mare de transport, o să vezi bandă adezivă lată, etichete cu coduri de bare, stickere colorate, eventual capse metalice prin colţuri. Toate acestea ajung, inevitabil, în acelaşi teanc cu cartonul.
Banda adezivă clasică, pe bază de plastic, este un mic coşmar pentru instalaţiile de reciclare. Rămâne sub formă de fâşii sau bucăţi lipicioase care se plimbă prin utilaje, se lipesc de site, de role, de alte impurităţi. De aici vin opriri mai dese, curăţări, blocaje şi, desigur, costuri în plus.
Etichetele autoadezive, mai ales cele din plastic sau cele foarte groase, au un efect asemănător. Nici abţibildurile lucioase, foliile decorative sau straturile groase de lac nu dispar pur şi simplu când cartonul intră în apă. O parte se desprind, dar rămân ca particule sau fulgi, care trebuie separaţi, altfel ajung în produsul final.
Capsele metalice, agrafele şi colţarele din metal ori plastic nu distrug direct fibra, dar sunt tot impurităţi mecanice. Echipamentele moderne scot o parte dintre ele, dar nu reuşesc să le oprească pe toate, mai ales când sunt foarte multe sau foarte mici. Iar la final, procentul de material efectiv reciclabil scade.
Acasă, putem face un lucru mic, dar care chiar contează: să dezlipim benzile mari de pe cutii, să rupem zonele cu etichete din plastic, să aruncăm separat bucăţile evidente de polistiren sau colţarele din plastic tare. Nu iese perfect, e clar, dar orice reducere a „balastului” îl ajută pe reciclator să scoată mai mult carton bun din ce trimitem noi.
Cerneluri, vopsele şi tipar intens
Cartonul pentru ambalaje nu este doar o bucată maro, fără personalitate. De cele mai multe ori, este plin de imprimeuri: logo-uri, fotografii lucioase, culori intense, efecte metalice, lacuri speciale care îl fac să arate bine pe raft. Pentru marketing sunt ideale, pentru reciclare, uneori, mai puţin.
Cernelurile clasice, pe bază de apă, pot fi îndepărtate, în mare parte, în procesul numit deinking. Pasta de fibre este spălată, aerată, iar particulele de cerneală sunt separate. Problemele apar când pe ambalaj sunt folosite cerneluri cu pigmenţi metalici, lacuri UV, culori foarte rezistente sau straturi foarte groase de vopsea. Acestea tind să se desprindă sub formă de fulgi sau particule mari, care se comportă ca nişte impurităţi solide.
Dacă proporţia de astfel de cerneluri „dificile” este mare, rezultatul este un carton reciclat cu puncte, pete, incluziuni sau cu o culoare uşor neuniformă. Uneori, aceste imperfecţiuni pot fi acceptate pentru ambalaje tehnice, pentru cutii simple, folosite în interior, unde aspectul nu contează prea mult. Alteori însă, producătorii aleg să introducă un procent mai mic de material reciclat şi mai multe fibre virgine, doar ca să obţină o culoare curată şi o suprafaţă uniformă.
În plus, pentru anumite ambalaje care ajung în contact cu produsele alimentare, cernelurile şi acoperirile trebuie verificate şi din punct de vedere al siguranţei. Dacă nu există suficientă transparenţă asupra compoziţiei, reciclarea în circuit închis pentru produse alimentare devine dificilă, iar operatorii preferă să fie prudenţi.
Fibrele „obosite”: carton reciclat prea multe cicluri
Chiar şi atunci când totul este făcut corect, cartonul are o limită de viaţă. Fibrele nu pot fi reciclate la nesfârşit. Cu fiecare trecere printr-o fabrică, devin un pic mai scurte şi mai fragile. La un moment dat, nu mai reuşesc să formeze o reţea solidă.
Imaginează-ţi că încerci să împleteşti o funie din fire foarte scurte. Poţi să le înnozi cât vrei, tot nu iese ceva suficient de rezistent. Aşa se întâmplă şi cu fibrele „obosite”. În practică, ele ajung mai ales în produse cu pretenţii mici: tăviţe pentru ouă, carton ondulat de calitate inferioară, ambalaje foarte simple, folosite unde nu contează atât de mult aspectul sau rezistenţa maximă.
Asta înseamnă că, deşi ambalajul poate părea perfect curat şi corect colectat, compoziţia lui internă face ca reciclarea să fie mai puţin eficientă. Din cauza asta, industria are nevoie constant de un aport de fibre virgine. Ideea nu este să renunţăm complet la folosirea lemnului, ci să îl folosim cu cap, astfel încât fiecare fibră să treacă prin cât mai multe vieţi utile înainte să devină inutilizabilă.
Contaminarea cu alte materiale: plastic, sticlă, textile
Sortarea greşită poate să transforme un lot bun de carton într-unul aproape inutil. Când, în containerul de carton, ajung sticle de plastic, doze de aluminiu, sticlă, textile sau resturi de metal, cineva trebuie să le scoată de acolo. De obicei, acel cineva este un om care stă la bandă şi separă, la viteză, tot ce se poate salva.
Dacă proporţia de impurităţi este mică, lucrurile se pot gestiona. Când însă jumătate din ce ajunge pe bandă e altceva decât carton, operaţiunea devine obositoare şi costisitoare. Practic, reciclatorul ajunge să plătească pentru a sorta şi a arunca deşeuri pe care nu le poate folosi.
Şi mai greu este când materialele sunt combinate fizic. Carton lipit de plastic tare, textile cusute pe cutii, folii groase lipite pe suprafeţe mari. Chiar dacă vrei să salvezi cât mai mult, timpul nu îţi permite să stai să decupezi manual fiecare bucăţică. Aşa că multe dintre aceste ambalaje ajung, inevitabil, la deşeul menajer.
Pe termen lung, genul acesta de contaminare duce la neîncredere. Operatorii devin reticenţi în a prelua anumite tipuri de deşeuri sau impun condiţii mai stricte. Iar rezultatul pentru noi este că o parte tot mai mare din ambalaje ajunge pur şi simplu la groapa de gunoi, deşi, în teorie, ar fi putut avea o şansă.
Dimensiunea şi fragmentarea cartonului
Mai este un detaliu aparent banal, pe care îl observi doar dacă stai lângă o bandă de sortare: dimensiunea bucăţilor de carton. Fragmentele foarte mici, confetti, decupaje, resturi mărunţite au un obicei clar, dispar. Cad printre grătare, se împrăştie în aer, rămân prin colţurile instalaţiei.
Un carton tăiat în bucăţi medii sau pliat cu grijă este mult mai uşor de manipulat, de la colectare până la intrarea în fabrică. Îşi păstrează integritatea, iar fibrele ajung unde trebuie. Resturile foarte mici, chiar dacă sunt teoretic din material bun, au mult mai puţine şanse să fie recuperate.
Acasă, asta se traduce în gesturi simple: să pliem cutiile mari în loc să le sfâşiem în fâşii foarte înguste, să nu tocăm ambalajele până la nivel de firimituri doar ca să încapă într-un colţ de sac. Nu schimbă singure lumea, dar fac parte din aceeaşi atitudine de a nu irosi inutil un material care chiar poate avea o viaţă în plus.
Erori umane, mituri şi neînţelegeri
Poate cel mai subtil factor care reduce reciclabilitatea cartonului este, de fapt, relaţia noastră cu el. Cum îl privim, ce credem despre reciclare, cât suntem dispuşi să facem în plus. Miturile apar repede şi circulă uşor. Unii sunt convinşi că orice fel de carton se reciclează, indiferent cât e de murdar. Alţii sunt la polul opus şi cred că „oricum nu se reciclează nimic”, aşa că renunţă să mai separe.
Realitatea este undeva la mijloc. Sistemele de reciclare au limite, nu toată hârtia şi cartonul se întorc miraculos pe raft, sub forma unor ambalaje perfecte. Dar o parte importantă chiar reuşeşte să fie refolosită. Diferenţa o fac tocmai detaliile despre care am tot vorbit: cât de curat este materialul, cât de bine este sortat, cât de puţin este contaminat cu alte materiale.
Se mai adaugă şi comoditatea, pur omenească. E mai simplu să arunci o cutie foarte murdară direct la gunoiul menajer, fără să te mai uiţi la ea. E mai rapid să laşi toate benzile adezive pe cutie decât să le dezlipeşti. Şi, la final de zi, cine mai are chef să se joace de-a sortarea la milimetru? Totuşi, dacă din când în când ne oprim două secunde şi facem un mic gest în plus, asta se simte în timp la nivelul întregului sistem.
Ce putem face ca să nu „stricăm” cartonul
După toată partea tehnică, întrebarea care rămâne este ce putem face noi, foarte concret, ca să nu reducem inutil reciclabilitatea cartonului. Nu e nevoie de perfecţiune, ci de câteva obiceiuri cât de cât constante.
În primul rând, să ne uităm la cât de murdar este ambalajul. Dacă are doar urme fine, dar structura este în regulă, merită pus la carton. Dacă este îmbibat de ulei, plin de resturi de mâncare sau mucegăit, partea respectivă ar trebui, realist, să meargă la gunoiul menajer. Iar dacă există zone curate, putem să le separăm şi să le punem la reciclat.
Apoi, e bine să îndepărtăm ce este evident străin de carton: benzi adezive late, folii groase de plastic, capse mari, bucăţi de polistiren, colţare de protecţie din plastic sau metal. Nu vom ajunge niciodată la o curăţare perfectă, dar chiar şi o variantă aproximativă ajută mult.
Un alt lucru simplu este să păstrăm cartonul uscat. Să nu lăsăm sacii cu carton direct în ploaie, să nu depozităm cutiile în beciuri ude sau pe balcoane unde ştim bine că bate ploaia. Un spaţiu uscat şi aerisit înseamnă mult mai puţin mucegai şi, implicit, mai mult material bun pentru reciclat.
Şi, poate mai important decât toate, să rămânem curioşi. Să întrebăm ce se acceptă la centrele de colectare din zona noastră, să vedem ce reguli are asociaţia de proprietari, ce campanii mai lansează oraşul. Lucrurile se schimbă din mers: apar tehnologii noi, reguli noi, iar ceea ce astăzi nu se reciclează în oraşul tău s-ar putea ca mâine să aibă o soluţie.
Cartonul este, dintre toate materialele de ambalaj, unul dintre cele care se reciclează cel mai bine atunci când este lăsat cât mai aproape de forma lui simplă: fibre de celuloză, puţină cerneală, un strop de lipici. Cu cât îl complicăm mai tare, cu atât reciclabilitatea scade. Nu este un capăt de lume, dar este un semn că, pe termen lung, ar fi bine să cerem ambalaje mai clare, mai curate şi mai uşor de reintrodus în circuit.
Iar până când industria ajunge acolo, rămâne în mâinile noastre să nu stricăm ceea ce, de fapt, chiar are o şansă reală să fie refolosit. O cutie curată, pliată şi pusă unde trebuie poate deveni, peste câteva luni, o altă cutie care să ne ajute la fel de firesc, fără să mai fie nevoie de încă un copac tăiat pentru ea.
